Postmodernismul și identitățile culturale. Conflicte și coexistență
de Virgil Nemoianu
O carte de excepție publică, în 2011, profesorul Virgil Nemoianu la Ed. Universității „Alexandru Ioan Cuza“ din Iași. Virgil Nemoianu este profesor la Universitatea Catolică din Washington, specialist în romantismul european, teoria literaturii și istoria intelectuală a secolelor al XIX-lea și al XX-lea. Una dintre figurile intelectuale cele mai importante ale exilului intelectual românesc, Virgil Nemoianu s-a stabilit în 1975 în SUA, după ce absolvise facultatea de Limbi Străine a Universității din București, iar în perioada 1969-1971 a studiat la University of California din San Diego. În 1994, a publicat în românește o excelentă monografie critică despre prietenul său Ștefan Augustin Doinaș (apreciază în mod deosebit mișcarea literară a Cercului de la Sibiu și pe corifeii acestuia, Ion Negoițescu, Radu Stanca, Nicolae Balotă, Ion D. Sîrbu etc., cu ultimul întreținând și o bogată corespondență publicată în lucrarea „Traversarea cortinei“). În România i-au apărut 14 cărți (amintim Surâsul abundenței. Cunoaștere lirică și modele ideologice în opera lui Ștefan Augustin Doinaș, Jocurile divinității – Gândire, libertate și religie la sfârșit de mileniu, România și liberalismele ei – Atracții și împotriviri, Tradiție și libertate, Îmblânzirea romantismului, Arhipelag interior – Eseuri memorialistice, 1940-1975), iar în SUA a publicat numeroase lucrări și studii la prestigioase edituri americane (cum ar fi A Theory of the Secondary. Literature, Progress, and Reaction – O teorie a secundarului. Literatură progres și reacțiune – la prestigioasa editură americană „The John Hopkins University Press“). „Postmodernismul și identitățile culturale. Conflicte și coexistență“, cu o postfață de Codrin Liviu Cuțitaru, își propune, potrivit intențiilor autorului, să fie o analiză obiectivă a evoluției istoriei și a sensului culturii, în tonuri care nu exclud polemica față de ideile intelectuale dominante ale epocii noastre, una a „cețurilor postmoderniste“. Politicul, filozoficul și religiosul sunt urmărite în interdependența lor actuală, urmare a presiunii tendințelor postmoderne; cititorul e sedus inclusiv de cultivarea literaturii ca agent benign de promovare „a sănătății valorilor culturale“. Preocupat de identitate socială și personală în definirea culturii înalte, ca reazem împotriva disipării operate de acutele timpului nostru relativizant, Virgil Nemoianu demonstrează fermecător cum putem rezista în noianul de relativism indus de valorile postmodernității, fortificând armătura persoanei în ceea ce el numește „grădina filozofică“. Adică, acel loc interior unde autori și scrieri de valoare ne oferă o protecție sporită împotriva schimbărilor tot mai rapide impuse de furorul contemporan. Profesorul Nemoianu ne introduce în gândirea conservatorismului, ca ramură a liberalismului, și o face cu o înaltă pedagogie, care implică o stratificare de exemple istorice, de la acțiunea unor Edmund Burke, Montesquieu, Benjamin Constant, de Tocqueville, von Humblodt, Stolipin până la românii Ion Ghica, Petre Carp, Titu Maiorescu. Democrația creștină și subsidiaritatea sunt discutate într-un percutant eseu în care sunt prezentate caratele acestui concept care sugerează că „orice sarcină socială sau serviciu trebuie îndeplinite la cel mai jos nivel cu putință“, tocmai pentru a evita „binefacerile“ socialismului centralizator. Un alt capitol important al lucrării este „Globalism, multiculturalism și literatura comparată“, unde multiculturalismul, dezavuat recent până și de Angela Merkel, este privit ca „parte a uriașului vârtej postmodernist de relativizare anarhică ce a cuprins întreaga planetă și omenirea“. Adept al canonului literar dat de absolutismul valorilor care consacră libertatea individuală și excelența estetică, Virgil Nemoianu este și cel care a introdus în România termenul și a propus dezbaterea conceptului ca atare. Cartea este o excelentă pledoarie intelectuală pentru ceea ce Virgil Nemoianu însuși numește „umanismul creștin și protejarea religiei din chiar centrul grădinii mele fortificate“. Atunci când citim astfel de pledoarii, ne întoarcem îmbogățiți către splendoarea eternă a minții și a sufletului uman care pot naște astfel de expresii ale plenitudinii și splendorii: „Plăcerile grădinii filozofice, cred, le vestesc pe acelea ale scopului măreț și definitiv al călătoriei noastre pământești. E un loc al retragerii liniștite, adevărat, dar în același timp e un mod de a-ți petrece viața cu o blândă și modestă noblețe. E creată pentru a răspunde, pentru a contracara, ferm, dezordinea și imprevizibilul dintr-un univers tot mai zgomotos și mai agitat“. Grădina profesorului Virgil Nemoianu e locul generos unde suntem invitați să pășim și, dacă se poate, să-l îmbunătățim cu pasiunea și mintea noastră cuplate la valorile perene ale umanității.